Mă întreba recent o tânără absolventă de jurnalism în străinătate de ce de fiecare dată când ajunge în compania unor colegi de breaslă din România aceștia mai degrabă se plâng (de oboseală, de lipsă de bani, de șefi), vorbesc de rău alte redacții, înjură politicieni și instituții, ș.a.m.d.
Au toate motivele, m-am gândit. Modelul de business e țăndări, burnoutul e atotprezent, lucrăm într-un stat care manifestă accese de autoritarianism, încercăm să obținem informații de la instituții opace și reacționare și suntem înjurați pe toate gardurile și rețelele de un public care nu are încredere în cine suntem și ce facem.
Parcă nu-ți arde de speranță și de construcție în astfel de condiții.
Doar că... asta făceam și acum 10 ani. Și acum 15 ani. Și acum 25 ani, de când am primele mele amintiri din profesie. Am fost la atâtea beri de jale că le-am pierdut șirul.
În tot timpul ăsta, n-a venit nimeni să salveze jurnalismul din România. Și nici nu va veni nimeni.
Asta și pentru că, deși nu ne place, suntem la fel de responsabili pentru #$%$^* în care suntem cum sunt interesele politice și comerciale pe care le blamăm zilnic. Da, o mulțime de oameni cu putere își doresc de ani de zile să dispărem. Dar și noi le-am ușurat munca.
„Starea jurnalismului e o rană deschisă. O extincție, scria recent The New Yorker, uitându-se la câte redacții se închid și câți oameni sunt dați afară. Dacă faci un inventar ai ultimilor 15 ani în România vezi că extincția merge brici și aici.
Asta nu mai e o știre. Nu e nouă nici lamentarea noastră, a celor din profesie, care de cele mai multe ori dăm vina pe forțele externe care ne sunt potrivnice. Dar de câte ori ne-am uitat, cu adevărat, și la noi? Câte dintre motivele suferinței nu țin și de cât de puțin rezolvăm nevoile publicului, de cât de lent ne adaptăm la cum se consumă informația, de cât de conservatori suntem când ne întâlnim cu idei noi?
M-aș bucura ca la următoarele beri, după ce ne plângem și înjurăm și bârfim – căci nu putem fără preludiul ăsta – să ne gândim și la ce putem face noi pentru noi. Poate să încercăm să răspundem la o serie de întrebări puțin diferite de cele de zi cu zi. O să le înșir în acest text, dar înainte de asta, e important să înțelegem că suferința are cauze reale.
*
Cel mai recent raport al Centrului pentru Jurnalism Independent este unul dintre cele mai bune documente despre unde suntem azi, ca industrie media. Spoiler: vibe-ul nu e pe veselie.
Am pornit în realizarea acestei analize de la întrebarea Cât de pregătită este presa din România să își îndeplinească mandatul public într-unul dintre cei mai importanți ani pentru democrația românească?.
Prea puțin, spre deloc, spun cei cu care am vorbit. Oboseala, lipsa de resurse financiare independente de constrângeri politice sau economice, blocarea informațiilor de interes public, banii publici care intră netransparent în presă de la partide și instituții publice, acapararea presei mainstream de către politic sau comercial, dependența de rețelele sociale și modul în care s-a transformat consumul nostru de informații, hărțuirea, procesele și disprețul pentru protejarea jurnaliștilor - toate acestea pictează un tablou sumbru.
Raportul atinge șase puncte dureroase, pe care le analizează și care sunt comentate de jurnaliști din mai multe generații, atât din media mainstream cât și din cea independentă/alternativă, unii din București, alții din orașe care trag cu dinții să păstreze o brumă de presă locală. (Puncte similare sunt atinse și în acest articol.)
1. Banii publici turnați în media pervertesc și mai tare independența redacțiilor și amenință reziliența celor care aleg să nu participe la acțiunile de propagandă. Gândește-te așa: când tu trăiești pentru că ți-a dat bani partidul, cel mai probabil o să fii atent la ce documentezi și fără să-ți ceară plătitorul favoruri. De asemenea, iluzia că privaților le pasă de democrație și vor susține o media care s-o apere e doar asta: o iluzie. Există excepții și modelul comercial nu e mort de tot. Dar să nu ne păcălim: mai toată lumea care dă bani pentru media dă pentru o formă de influență.
2. „Oboseala publicului, tirania rețelelor sociale și rotița de hamster a conținutului irelevant.” Așa ne numește un capitol din raport și acoperă tot: presiunea de a avea trafic, ca să ai bani, să faci publicul să dea click când nu știi unde-l găsești și social media nu mai vrea să aibă de-a face cu jurnalismul etc. Plus că cetățenii evită știrile, mai ales pentru că îi fac să se simtă prost.
3. Puterea (de orice formă) e tot mai netransparentă și ignoră jurnaliștii.
4. E greu să găsești tineri interesați de meseria asta care să se alăture unor redacții deja decimate.
5. Sunt tot mai multe procese împotriva jurnaliștilor, marea lor majoritate la intimidare – adică politicienii sau companiile te vor da în judecată știind că nu vor câștiga, dar vrând să-ți șicaneze activitatea și să te facă să cheltui resurse pe care oricum nu le ai.
6. Nu colaborăm. Sau, cum spune raportul, „în contextul problemelor sistemice cu care se confruntă presa din România, ideea de «împreună» sună bine, dar pare aproape imposibil de implementat.”
*
Toate sunt adevărate. Însă nu sunt singurele noastre probleme și una dintre aptitudinile pe care ar fi bine să le antrenăm e să putem lucra cu adevăruri simultane. Acestea includ și realități care țin de noi și pe care le-am perpetuat, exacerbând unele dintre problemele pe care le avem: vrem să ne protejăm statutul și rolul de „a patra putere”; credem că știm mai bine decât cetățenii și adesea îi shame-uim că nu sunt atenți la democrație; ne plimbăm între jurnalism și funcții politice de parcă n-ar fi nicio problemă; ce e valoros în jurnalismul românesc e decis în mare de bărbați de 40-50 de ani; avem egouri pe cât de umflate pe atât de fragile; cinismul nostru nu ajută la creat o lume mai bună (din contră); nu ascultăm specialiști în alte domenii, căci „nimeni nu știe mai bine”; producem enorm de mult conținut mediocru.
Cumva, printre rânduri, se văd din aceste umbre și în raportul CJI.
Așa că mi-aș dori să extind lista lor cu o serie de alte întrebări/gânduri la care cred sincer că putem găsi răspunsuri și în interiorul breslei:
La ce folosește jurnalismul pe care îl facem în redacția noastră? Care e misiunea? Pe cine ajută? E aceeași ca a altor 10-15 redacții? De ce exiști atunci? Avem zeci de instituții media mici și mari care publică cam aceleași știri sau ating cam aceleași subiecte, împachetate similar, pe care le distribuie identic, pe platforme care nu mai au nicio intenție să ne ajute să ajungem la public. Până nu ne chestionăm certitudinile – ce acoperim, cum, de ce, pentru cine, în ce formă și cum vindem asta – nu vom putea să rezolvăm dilemele care țin de finanțare.
E suficient că avem un site și publicăm? Facem produse de calitate? Un produs dorit e unul făcut cu intenție și cu atenție. Însă e greu să facem asta când nu ne înțelegem publicurile și nevoile lor, nu folosim date despre cum, când și unde suntem consumați, nu știm să împachetăm produse, nu avem strategii și nici nu integrăm în redacții oameni care știu să facă lucrurile astea. Unul dintre motivele pentru care eu personal aleg să dau bani la redacții de afară nu e că nu am informație și aici: e pentru că experiența e mai bună, mai plăcută, mai intenționată. Simplul fapt că ai publicat ceva nu e o strategie.
Ne tratăm angajații cum ar trebui? Îi plătim corect? Facem suficiente eforturi să renunțăm la contracte pe drepturi de autor pentru angajați, care sunt de fapt contracte de muncă mascate, făcute ca să cheltuim mai puțin pe taxe? Putem ajunge dincolo de salarii minime sau de câteva sute de lei pe materiale muncite chiar și săptămâni întregi? Putem să transparentizăm grile de salarizare, să știm cât câștigă șefii noștri sau să știm ce perspective de creștere salarială avem cu toții? (Mai multe despre salarii din media, aici.)
Putem să avem altfel de culturi organizaționale în redacție? Mai puțin machiste și patriarhale ideal, mai colaborative, mai atente la nevoile oamenilor, mai transparente, cu mai mulți lideri care înțeleg că rolul lor nu e să aibă răspunsurile corecte, cât să ajute echipele să se dezvolte?
Cum putem diversifica modurile de finanțare? E spațiu mult de inovare. Cât căutăm alte modele? Căutăm o a doua sau a o treia sau o a patra sursă de venit? (Studiile spun că un mix de patru surse de venit ar fi ideale în media modernă.)
Îndeplinim nevoile publicului? Îndeplinim cu adevărat o nevoie de informație civică? Le facem cu adevărat viețile mai bune și mai ușoare oamenilor? Ne gândim suficient la asta? Mi-a plăcut această propoziție spusă de un jurnalist din presa locală în raportul CJI: „Cronicile de restaurant rup, la fel și articolele despre destinații de petrecere a timpului liber, pentru că lumea vrea să iasă, să se relaxeze.” Era și o critică aici, că pe oameni nu i-ar interesa subiectele grele. Dar de ce nu le putem da ambele? Și politică locală și unde să mănânc mici. Poți să ghidezi prin viața și fără să-mi faci morală că nu sunt suficient de cetățean? Ești curios de ce tinerii preferă să le vorbească Faiăr despre păcănele decât o redacție? Sau un cont de Instagram despre viața lor decât o organizație mainstream?
Suntem capabili să ne extindem definiția a ce e și nu e jurnalism „bun”? Ce măsurăm? Ce înseamnă „succes” în redacția ta? E atât de relevant că au dat click 100.000 de oameni dacă nici 10% nu au citit până la capăt? Faptul că suntem primii în topurile lunare de trafic înseamnă că facem bine? Tot din raportul CJI, această realitate pe care am auzit-o de la mulți jurnaliști tineri: „Dacă ești un jurnalist bun sau un jurnalist incompetent depinde de vizualizările pe care le aduni. Publicațiile naționale cu care am colaborat m-au evaluat doar în funcție de numărul de click-uri pe care l-am avut pe material. Nu au ținut cont de alte criterii prin care să ne evalueze munca jurnalistică și nici nu ne-au trimis vreodată la cursuri pentru a deveni jurnaliști mai buni.”
Ce faci după 30-35 de ani? Unii dintre cei mai buni jurnaliști cu care am lucrat în ultimii 10 ani nu mai sunt în profesie sau au ales să fie freelanceri. De ce i-am pierdut? De ce nu-i avem în redacții? Faptul că avem puțini profesioniști care încă sunt în industrie după vârsta de 40 de ani nu e o problemă nouă, dar cum am putea să facem să păstrăm mai mulți? Ce avem de reparat?
Cum ar arăta un jurnalism construit să răspundă nevoii oamenilor de a trăi experiențe? Cum ar fi să învățăm roluri noi: convocator, facilitator, moderator, mediator? Cum ar fi dacă am asculta mai bine? Dacă jurnalismul nu ar fi un produs (o publicație, un buletin de știri), ci o activitate? Un eveniment, o conversație publică. Dacă n-am mai semna materiale de autor, ar supraviețui egoul nostru?
De ce publicăm așa de mult? Oamenii se plâng în studii că îi bombardăm cu conținut (care le crește anxietatea și îi face mai pesimiști). Le dăm așa de mult, că aleg să ne evite cu totul. Într-un studiu au întrebat publicul dacă faptul că primesc atâta conținut îi face să se simtă mai bine sau mai prost informați. 6 din 10 au ales varianta a doua.
Ce conversații ideologice trebuie să avem? Jurnalismul din România a crescut și ne-a crescut într-o paradigmă post-comunistă și capitalistă. Asta ne-a influențat ce credem că e libertatea de exprimare (să spunem orice, oricând, oricum), ce considerăm că e un subiect valabil, cum ne raportăm la putere, cum ne raportăm la stat vs. individ, cum ne raportăm la formele de finanțare. Avem loc și de alte perspective? Dar de mai multă diversitate – de toate felurile?
Avem rolurile potrivite în redacții pentru a crea organizații sustenabile? Nu avem suficienți lideri în jurnalism. Nu avem product manageri și oameni care știu să construiască un produs folosind date și ascultând nevoile publicului. Nu avem project manageri. Nu avem business manageri sau fundraiseri. Nu avem suficienți oameni care se ocupe de publicurile și de comunitățile noastre. Nu avem strategi, programatori, oameni de inovație. Nu avem oameni interesați de management. (Și nu, faptul că ai fost reporter sau editor bun nu e nici pe departe o garanție că poți fi și un manager bun.) Cum putem să-i cream? Cum putem să le facem loc în redacții dacă vin din alte industrii? Cum putem să-i facem să se simtă parte din echipă în loc să-i marginalizăm?
Spune și Adrian Mihălțianu de la PressOne în raportul CJI că lipsa de alți specialiști în redacție ne încurcă uneori chiar și când sunt bani: „Din fericire, pentru presa independentă există acum mult mai multe resurse decât oricând altcândva, în special la nivel internațional. Însă toate acestea necesită timp, energie și oameni pentru a fi accesate, precum și un know-how care nu prea există în România.”
Interludiu: împreună cu colegi jurnaliști din Bulgaria, Ungaria, Austria, am început să creionăm un program de dezvoltare a unor viitori manageri/lideri în redacții, care să acopere din golurile de mai sus. Deocamdată vrem să știm care sunt nevoile punctuale: dacă ai 5 minute pentru acest sondaj ar fi minunat.
E posibil ca paradigma dărâmării celor răi să facă, uneori, mai mult rău spațiului civic? Jurnaliștilor le place să prindă politicieni, șefi de instituții sau companii și alți oameni cu putere în contradicție: cu sine, cu legi, cu norme sociale. Și dublează adesea expunerea cu judecată, chiar cu umilire publică. Cum facem să nu fim antreprenori ai conflictului, cum spune Amanda Ripley? E asta singura formă de a ne îmbunătăți comunitățile? Și le îmbunătățim cu adevărat? Ar putea asta să fie parte din misiunea noastră? Știm că investigațiile noastre care au dat jos pe cineva au dus întotdeauna la progres? Poți face altfel?
Dacă printre misiunile jurnalismului e crearea de conexiune între oameni? Cum faci oamenii să se vadă unii pe alții? Cum îi faci să se strângă împreună să colaboreze? Dacă rolul tău e unul de pod?
Cum dăm dovadă de smerenie? Când ai întrebat ultima oară un om despre care scrii ce se teme că vei greși? Când ai întrebat o comunitate dacă s-a simțit reprezentată? Când le-ai dat dreptate fără să te justifici? Când ai împărțit ultima oară din puterea ta cu oamenii despre scrii – de exemplu să permiți unora să participe la cum vor fi reprezentanți, inclusiv să-i incluzi în proces, până la a le arăta ce vei publica?
Cum antrenăm altfel generațiile următoare? Cum schimbăm facultățile de jurnalism, care au ajuns instituții care sunt mai degrabă reocupate să se protejeze pe sine decât să-și învețe studenții? (Citește și articolul ăsta din Panorama despre „cum ajungi jurnalist în România”).
Cum mentorăm colegi mai tineri? Aproape toți jurnaliștii până în 30 de ani pe care îi știu spun că nu primesc ghidaj suficient în redacții. În primul rând pentru că nu e timp. Dar și pentru că unii dintre cei mai mari consideră că ar trebui să învețe singuri, să se prindă singuri, să treacă prin aceleași probleme și dileme prin care au trecut și ei. Să facă internshipuri neplătite, ca să simtă tensiunea. De ce?
Cum renunțăm la „știu eu mai bine”? În raportul CJI, când se vorbește despre lipsa oamenilor din redacție, apare și bucata asta despre generațiile mai tinere: „Redactorii-șefi spun că aceștia sunt slab pregătiți, nedispuși să facă efortul pe care jurnalismul îl presupune și că cer salarii imposibil de găsit în presă, cel puțin la nivelul lor de experiență.” Iar mai jos apare o judecată de valoare de la un jurnalist din presa locală: „Este fain să lucrezi în locuri precum Recorder sau PressOne, în care scrii un articol pe lună, dar, după mine, gazetărie înseamnă presă de tranșee zi de zi, că așa le spui oamenilor ce se întâmplă în țară, zi de zi.” Și dacă nu e una sau alta? Dacă e ambele și multe alte forme pe lângă? Dacă ne-am petrece mai puțin timp spunându-ne unii altora ce e jurnalism și ce nu e și ne-am ajuta să-l facem cât mai multe forme noi, pentru cât mai multă lume?
Dacă investim în training și dezvoltare, cum facem să ascultăm nevoile breslei și să răspundem lor, nu nevoilor finanțatorilor? Am strâns în ultimele luni câteva zeci de jurnaliști tineri la cine și discuții despre ce au nevoie. Uite doar câteva care nu prea apar pe agende de training și conferințe: Cum putem îmbunătăți relația reporter-editor? Cum vorbim despre trafic/presiunea cifrelor și a vizualizărilor? Cum facem șefii de redacții să colaboreze între ei? Cum ne creăm echilibru în profesie? Cum faci un ecosistem care încurajează cea mai bună versiune profesională a fiecăruia? Cum creezi echipe interdisciplinare și cum funcționează? Cum ajung ideile la breaslă? Cum ne arătăm vulnerabilitatea? Cum ne putem comunica fee-uri și salarii? Cum putem colabora cu alte domenii (inclusiv pentru forme noi: jurnalism în muzee, expoziții etc.)
Cum ar arăta să fim mai solidari? Să petrecem mai mult timp împreună? Să nu ne mai bârfim și judecăm? Să trecem peste falsa idee că suntem în concurență de idei? Spune frumos și Codruța Simina în raportul CJI: „Trebuie să te hotărăști dacă vrei să rămâi cu acest ego pe care ți-l piepteni seara sau vrei să vezi că munca ta e relevantă. Pentru că tu nu ești relevant ca jurnalist dacă lucrurile se termină cu tine. Cu cât ne strângem mai mult în noi, cu atât pierdem mai mult”.
Și dacă am oferi speranță și soluții? Dacă am ajuta oamenii să simtă demnitate? Dacă i-am ajuta să manifeste grijă unii față de ceilalți? Dacă i-am sprijini să acționeze pentru comunitățile lor? Dacă le-am arăta că pe lângă tot ce merge prost, sunt și lucruri care merg bine și în care merită să credem?
NOTĂ: Părți din acest text au apărut în newsletterul Draft Four, în newsletterul Fundației Friends for Friends și în postări pe social media.